Rabdarea necazurilor

Evagrie si Sfantul Maxim Marturisitorul spun ca Dumanezeu conduce pe om spre desavarsire, pe o cale pozitiva si pe una negativa. Cea dintai, numita providenta, atrage pe om in sus, in chip pozitiv, prin frumusetea binelui, prin ratiunile lucrurilor, prin indemnurile launtrice ale constiintei sale si, in general, prin tot ce a facut si face Dumnezeu pentru noi. A doua, numita judecata, cuprinde diferitele pedepse ce ni le aduce Dumnezeu de pe urma pacatelor, ca sa ne atraga de la rele, diferitele privatiuni de fericire, ca sa ne indemne sa-L cautam si mai mult. Precum pronia este o activitate permanenta a lui Dumnezeu, tot asa judecata Lui se exercita in fiecare zi. Printr-una ne cheama spre cele bune, aratandu-ne frumusetea lor, prin cealalta, ingrozindu-ne cu cele contrare, asa cum un tata isi indruma copilul pe calea cea dreapta atat prin indemnuri pozitive, cat si prin pedepse. "Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase, spune o scolie la Sfantul Maxim, tinde de bunavoie spre harul indumnezeirii, fiind calauzit de providenta prin ratiunile intelepciunii. Iar acela care nu e indragostit de acestea e atras de la pacat impotriva voii lui si lucrul acesta il face judecata cea dreapta prin diferitele feluri de pedepse. Cel dintai, adica iubitorul de Dumnezeu, e indumnezeit prin providenta; cel de al doilea, adica iubitorul de trup si de lume, e oprit de judecata sa ajunga la osanda". Locul insusi citat din lucrarea Sfantului Maxim, lamurit de aceasta scolie, zice: "Aripile Soarelui dreptatii sunt Pronia si Judecata. Cuvantul, zburand prin acestea. Se salasluieste in chip nevazut in fapturi, tamaduind prin ratiunile intelepciunii pe cei ce voiesc sa se tamaduiasca, si vindecand prin modurile certarii pe cei greu de urnit spre virtute".

Din aceste citate se vede ca aceste doua cai mai au o caracteristica. Calea providentei e o cale urmata din initiativa proprie, prin osteneli asumate, iar calea judecatii e calea pe care e impins cu sila cel ce nu si-a asumat osteneli de bunavoie. De aceea spuneam mai inainte ca cea dintai e mai ales calea monahilor, iar a doua, cu deosebire, calea mirenilor. Judecata fiind o metoda de permanenta alternanta cu pronia, isi arata eficienta si la inceput, pentru a-l ndruma pe om pe caile unei vieti mai curate, facandu-l sa paraseasca o vietuire dominata de patimi si sa aleaga una mai infranata. Dar este de remarcat ca metoda judecatii nu inceteaza nici dupa un oarecare progres intr-o asemenea viata, ci se intensifica dupa o anumita inaintare in viata de infranare pentru a desavarsi opera aceleia. Si cum nici monahul nu ajunge la rezultate perfect satisfacatoare, dupa un anumit progres duhovnicesc vine si asupra lui cate o perioada de lenevie si ipsite, care sa-i puna la incercare si sa-i sporeasca virtutea rabdarii.

Aici nu vom vorbi despre necazurile initiale sau despre cele de totdeauna, care insotesc viata oamenilor, mai ales a mirenilor, ci in rarisim despre cele care vin in urma unui anumit progres in viata infranata, fie ca e vorba de monahi, fie de mireni. Daca infranarea si supravegherea gandurilor, facuta de obicei in momente de singuratate, vizeaza indeosebi patimile poftei (lacomia pantecelui, curvia, iubirea de avutie), rabdarea fata de nemultumirile ce ni le provoaca oamenii si suportarea diferitelor necazuri ce vin asupra noastra sunt menite mai ales sa slabeasca patimile maniei (intristarea si supararea), desi contribuie si ele la o si mai deplina vestejire a miscarilor poftei. De aceea virtutea aceasta isi are locul dupa virtutea infranarii. Dar mai este un motiv pentru care se insira dupa infranare.

De obicei succesele pe care le-a obtinut cineva prin distincte infranari si prin dobandirea mai multor virtuti il expun slavei desarte si mandriei. De aceea Dumnezeu a randuit ca sa vina peste el suparari de la oameni si diferite necazuri, ca sa-l tamaduiasca si de aceste patimi, aparute intr-o forma noua, dupa ce n-au mai putut sa se intemeieze pe avutii si pe alte straluciri desarte. Din aceasta pricina ele sunt simtite ca un fel de parasire a nevoitorului din partea lui Dumnezeu, dupa ce mai inainte Il simtise mereu aproape, ajutandu-l in eforturile sale. Dat fiind insa rostul pozitiv al acestei parasiri. Parintii o numesc parasire pedagogica sau povatuitoare, si o deosebesc de parasirea in sens de lepadare. Ea cuprinde nu numai necazurile din afara, ci si anumite descurajari launtrice. E ceea ce Ioan al Crucii numeste purificare pasiva, care, dupa ce au disparut copacii patimilor, are sa extirpe si radacinile lor, si in cursul careia omul traieste sentimentul de descurajare si de plictiseala al unui gol si al unei ariditati inspaimantatoare.

Diadoh spune despre aceste parasiri: "Parasirea in scop de povatuire nu lipseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeieasca, ci harul isi ascunde numai, cum am zis de numeroase ori, prezenta din fata mintii, ca sa impinga oarecum sufletul inainte, folosind rautatea dracilor, spre a cauta cu toata frica si cu multa smerenie susținerea lui Dumnezeu, cunoscand cate putin rautatea vrajmasului sau. Este ceea ce face si mama, care departeaza putin pruncul de la sanul sau, daca se poarta cu neoranduiala fata de regulile alaptarii, ca, speriat de unii oameni cu fete urate ce stau imprejur, sau de unele fiare, sa se intoarca cu frica multa si cu lacrimi la sanul mamei. Dar parasirea in sens de lepadare preda sufletul ce nu vrea sa aiba pe Dumnezeu, legat dracilor... Parasirea povatuitoare asigură sufletului intristare multa, de întocmai o anumita smerire si o deznadejde masurata. Aceasta, pentru ca pornirea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie".

Din citatele de mai sus ale Sfantului Maxim Marturisitorul si din caracterul de purificare pasiva ce-l atribuie Ioan al Crucii parasirii pasive povatuitoare, se mai desprind urmatoarele deosebiri intre metoda proniei si metoda judecatii, pe langa cea amintita, conform careia metoda proniei atrage pe om spre bine prin faptul ca-l indeamna sa-si asume din proprie initiativa anumite osteneli, iar metoda judecatii il atrage prin anumite suferinte ce le aduce asupra lui. Metoda proniei ne face mai ales sa respingem ispitele placerii, deci patimile poftei, pe cand metoda judecatii ne face indeosebi sa suportam incercarile prin durere, prin care slabim patimile maniei si ale mandriei.

Cuvantul grec peirasmos si cuvantul slav corespunzator au intelesul general de mijloc prin care se pune cineva la incercare, la proba, ca sa-si dezvaluie firea ascunsa (de aceea verbul slav ispitivati, a ispiti, inseamna si a cerceta un lucru mai in adanc, pentru a afla ce se afla in el: a ispiti Scripturile). Proba aceasta, ca sa provoace cu adevarat o reactie autorevelatoare din bucată celui supus ei, trebuie sa fie sau atractiva, sau repulsiva, adica sau sa trezeasca pofta dupa ea, sau retragerea din fata ei si refuzul de a o primi, cu alte cuvinte, trebuie sa se adreseze sau poftei, sau maniei. Proba care trezeste atractia poftei este placerea in sens general, cea care starneste respingerea maniei este durerea in general. Limba romaneasca, mai nuantata in chestiunea aceasta ca cea greaca, sau slava, a rezervat pentru cele doua feluri de probe cate un cuvant aparte: prin cuvantul ispita indica aproximativ exclusiv proba prin placere, rezervand pentru proba prin durere cuvantul incercare. Astfel, cand auzim de ispita ne gandim la ceva atractiv, iar cand auzim de incercare, ne gandim la ceva anevoie de suportat.

Dar in crestinism proba nu are numai rostul stiintific de a face pe om sa se reveleze. Ea nu este un simplu experiment obiectiv, ci are mai ales un scop pedagogic. Prin ea omul trebuie nu numai sa se cunoasca, ci mai ales sa se indrepte, sau, cunoscandu-se, sa se indrepte. Proba nu urmareste atat scopul de a da pe fata intensitatea poftelor sau maniei unui om, ci mai ales pe acela de a-l face pe om sa le biruiasca. Desigur, cum nu poti spune ca ai biruit pe cineva daca l-ai legat cand dormea, tot asa nu se poate vorbi de o biruinta asupra poftei decat daca o infrangi in momentul in care are toate conditiile sa-si manifeste in mod actual puterea. Daca stapanesti o patima pana ce n-o starneste nimic din somnul ei, nu inseamna ca ai slabit-o, sau ca ai stins-o. Poti spune ca i-ai stins puterea numai daca, punand inainte proba care o starneste, ea nu se mai starneste, sau, starnindu-se, totusi o poti domoli. De aceea probele au pe de o parte rostul de a descoperi in ce faza ai ajuns in stradania de a-ti infrange patimile, sau in ce intensitate se mai gasesc patimile tale, iar pe de alta, rostul de a te face si mai tare in lupta impotriva lor.

Ispitele in sens restrans au prin urmare scopul de a ne face sa biruim patimile poftei sau atractia ce o exercita asupra ei perspectiva placerilor, precum incercarile au scopul de a ne face sa biruim patimile maniei, sau repulsia si reactia ce ne-o trezeste durerea. Ispitele ne ajuta sa crestem spiritual prin respingerea lor, adica prin infranare, ca de exemplu incercarile isi implinesc scopul de a ne intari prin acceptare. Se vede ca infranarea este un lucru mai usor, caci ostenelile infranarii ni le putem asuma prin-initiativa proprie. Propriu-zis, nu trebuie sa se astepte totdeauna prezentarea ispitei exterioare, pentru a se face efortul unei infranari. Caci fiecare om poarta in el pofta ca pe un arc ce se intinde din cand in cand dupa placeri, in baza amintirilor, a obisnuintei, sau a unui apetit normal care cauta o satisfacere exagerata. Poate mai ales acesta este motivul principal pentru care omul poate proceda la o viata sistematica de infranari din proprie initiativa, prin osteneli de buna voie.

Nu tot asa este cu intristarea, cu mania, cu revolta. Pe de o parte, infranarea de la ele este mai grea, pe de alta, ele sunt numai slujitoare ale patimilor placerii. De aceea lupta cu ele trebuie sa urmeze intr-un stadiu mai progresat al vietii duhovnicesti, dupa ce e usurata prin slabirea patimilor de baza ale poftei. Dar, pe langa aceea, ele sunt trezite aproape totdeauna de anumite prilejuri externe. Revolta nu-si are un ultim resort in noi, nu ne revoltam de dragul revoltei insesi. Ea este totdeauna o reactie, nu o initiativa primordiala, cum este miscarea poftei. De aceea trebuie asteptate prilejurile externe pentru a se da lupta cu patimile provocate de ele. Fe urma, daca ispita ne imbie cu o placere, iar incercarea e o durere, e mai usoara renuntarea la placere decat cautarea durerii.

In definitiv, nici nu ni se cere sa cautam durerea din proprie initiativa, cum ni se cere sa luam din proprie initiativa masuri pentru respingerea si preintampinarea placerii. Pricina primordiala si directa a decaderii omului nu e fuga de durere, ci cautarea placerii. Fuga de durere vine ulterior, intrucat durerea a fost adusa de placere. Deci cu placerea trebuie data lupta mai intai si in mod de frunte si direct. Ca de pildă placerea e cautata adeseori printr-o initiativa prealabila a noastra, iar durerea aproape totdeauna e evitata, printr-o reactie ce se produce atunci cand se iveste, la fel, daca vrem sa scapam de initiativa prealabila ce cauta placerea, trebuie sa o facem tot printr-o initiativa prealabila contrara, pe cand, daca vrem sa scapam de reactia contrara durerii ce se produce in momentul aparitiei durerii, trebuie sa asteptam acel moment pentru a opri acea reactie. E adevarat ca ma pot pregati de mai inainte pentru primirea unei dureri care se va produce. Dar durerea nu o produc eu anticipat, sau nu grabesc aparitia ei, ci astept sa se produca. Placerea o produc adeseori prin proprie initiativa. Tot prin proprie initiativa trebuie sa ajung in starea de a nu mai avea o astfel de initiativa, de a nu mai cauta placerea. Fug de placere ca reactie fata de un fapt pe care il astept. Dar trebuie sa astept momentul durerii pentru ca sa opresc reactia repulsiva fata de ea.

Aceste doua feluri de probe a trebuit sa le treaca si Mantuitorul, in aceeasi ordine: intai ispitirea prin placere, in pustie, in al doilea rand, incercarile supreme prin durere in vremea Patimilor si a mortii pe cruce. Atat in primirea placerii, cat si in respingerea durerii se manifesta slabiciunea firii. Caci patimile care poftesc si primesc placerea si cele care resping durerea nu sunt decat manifestarile slabiciunii firii. Iisus a intarit firea Sa omeneasca, si prin ea firea omeneasca in general, atat prin respingerea placerii, cat si prin primirea durerii.
De fapt in cautarea placerii si in fuga de durere se manifesta o slabiciune a firii, care pe plan psihic se experiaza, in debutantul caz, ca o pornire anevoie de oprit, si in al doilea, ca o frica greu de stapanit, iar frica aceasta (frica pentru viata in trup) alimenteaza grija. Uneori frica de durere se manifesta atat de naprasnic, incat o putem socoti ca suprema trasatura de pasivitate in fata tiraniei care contravine libertatii si stapanirii de sine a firii noastre.

Iar aruncarea noastra asupra placerii nu mai e numai rezultatul unei atractii a aceleia, ci si o frica de durere. Pentru omul temator de durere si obisnuit sa-si caute refugiul in contrariul ei, in placere, nu numai durerea, ci chiar numai absenta placerii e o durere sau o dispoziție de care fuge cu frica. Iar cel care este rob al fricii, cel cu firea astfel slabita, se afla la polul opus fata de cel cu firea tare. Omul cu firea fricoasa sau slabita e purtat fara voia lui, de stihiile lumii si de impulsurile provocate de tot ce cade sub simturi; el nu mai e o persoana, ci un obiect usor de dus la orice vant. Omul cu firea tare fiind omul stapan pe sine, e omul liber, in care natura din sine si din jur e dominata de spirit. Deci infranarea de la placere si rabdarea durerii, departe de a fi ceva negativ-pasiv si de a slabi firea, o intaresc, si intarirea aceasta inseamna spiritualizare, sau asezarea spiritului in rolul de conducator. La urma urmelor si placerea, si durerea afecteaza latura trupeasca a omului. Iar cel ce a facut sa covarseasca spiritul asupra trupului si-a adus trupul la o situație care nu mai vibreaza cu atata sensibilitate la placere si la durere.

Desigur, sunt si dureri sufletesti precum: lipsa de cinstire, de atentie, de recunostinta din partea altora. Dar si acestea sunt dureri care denota o slabiciune, care maresc receptivitatea egoista, superficiala, cea orientata spre lume, a firii noastre, care, cand e covarsita de spirit, adica de orientarea noastra spre domeniul adanc spiritual, nu mai vibreaza atat de sensibil. Vibratia exagerata la placerea si durerea sensibila sau egoista e semnul unei potriviri a firii pe latura ei exterioara, trairea exclusiv prin aceasta latura, uitarea de latura ei spirituala, acoperirea aceleia impreuna cu orizontul ei. Vibratia la durere e dovada unei ingrosari resurse a firii, dovada caderii ei in sensibilitatea fiintelor biologice, purtate de reflexe. De aceea retinerea voluntara de la placere si suportarea voluntara a durerii inseamna o biruinta a vointei, ca factor spiritual, asupra sensiblitatii biologice si peste tot o coplesire a biologicului prin spiritual. Firea isi devine pentru sine si devine pentru altii fereastra stravezie spre lumina spiritului propriu si a lui Dumnezeu, si lumina aceea se revarsa pe fereastra firii spre mulțimea din afara. Respingandu-se placerea, nu mai e aburul de tina care acopera cu un strat tot mai gros fereastra firii spre spirit, iar primindu-se durerea, aceasta curata si absoarbe tina de pe geamurile firii.

Prin infranarea de la placeri am facut un prim pas spre forta spirituala a nepatimirii; prin rabdarea supararilor, a durerilor si a necazurilor l-am facut pe al doilea si cel mai decisiv. Caci, cum am spus, rabdarea si infranarea nu reprezinta ceva negativ si nu slabesc firea, ci o intaresc; ele scapa firea de pasivitatile cele mai proeminente ale tendintei aproape impulsive spre placere si ale retragerii cu totul impulsive din fata durerii. Nepatimirea spre care duc infranarea si rabdarea, sau starea nepatimasa, desi numita cu termen negativ, reprezinta, dimpotriva, o data cu curatia, o stare libera cu totul de pasivitate, asadar o deplina eliberare a spiritului si o deplina stapanire de sine. Nepatimirea nu e un minus, o neutralitate a firii, ci ea e o stare tesuta din toate virtutile a caror dobandire treptata nu e decat o apropiere de nepatimire. Iar virtutea inseamna barbatie, derivand de la "virtus". Nepatimirea nu e pasivitate, ci concentrare a spiritului in domeniul binelui si al lumii spirituale. Desigur, aceasta nu se face prin impulsiuni. De aceea, concentrarea aceasta este, in raport cu agitatia impulsiva, o odihna, o liniste. Dar despre nepatimire vom spune mai multe la locul sau.

Cele mai frumoase sentinte despre rostul necazurilor ni le-au dat Sfintii Marcu Ascetul si Isaac Sirul; ele sunt o adevarata teologie a necazurilor. in primul rand, prin necazuri ne atrage Dumnezeu de la pacate. in al doilea rand, necazurile urmeaza de multe ori pacatelor, chiar daca le-am marturisit. Prin ele se restabileste firea povarnita si se intareste din nou. Exista o compensatie regulata intre pacatul primit cu voia si necazul venit fara voie. In al treilea rand, necazurile se trimit pentru probare, pentru intarirea firii si pentru ferirea de greseli viitoare. In al patrulea rand, ele pot veni chiar cand n-am pacatuit noi: ne vin pentru pacatele altora. Iar lucrul al cincilea, care trebuie remarcat, este ca rabdarea lor e semn de putere si de intelepciune, si ne inzestreaza cu putere si cu intelepciune, in general, necazurile intra in mod ncesar in iconomia mantuirii, cel ce le primeste fiind scutit de necazurile vesnice. Exista apoi o alternanta regulata intre plăceri si necazuri in omenirea aceasta. Chiar lucrul care ti-a adus bucurii, sa stii ca iti va pricinui pe urma si necazuri si viceversa. O randuiala inteleapta carmuieste destinul fiecaruia dintre noi. Bucuria ne poate face mai putin atenti la datoriile noastre, deci trebuie stropita cu dusul rece al necazurilor, ca sa nu ne slabim eforturile. Dar necazurile nu trebuie sa dureze prea mult, ca sa nu se incuibeze in noi indoiala ca mai e cineva care ne poarta de grija. De pe dealurile bucuriilor - in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres chiar in aceste alternante. Bucuriile pentru rabdare sunt tot ma curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Fropriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum zice Ioan Scararul, pentru siguranta bucuriilor ce vor urma. Deci fie cat de schimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii.

Daca in goana dupa placeri si in fuga de dureri se manifesta nestatornicia si caracterul lunecos al firii, care sunt urmare a pacatului si semnul stricaciunii ei, in statornicia si neschimbarea manifestate in infranare si rabdare, se arata fermitatea si arvuna nestricaciunii, pe care a redobandit-o dupa pilda firii omenesti a lui Iisus flristos si prin ajutorul Lui. Exercitiile de rabdare sunt asadar necesare firii noastre si deci si necazurile care le prilejuiesc, fie ca sunt ... urmarea unor pacate, fie ca.nu. Iar societatea este astfel oranduita, ca sa ne fie nu numai revelatie a providentei dumnezeiesti, a Datatorului de bunatati, ci si a Judecatorului, a Celui ce vrea sa ne intareasca, printr-o pedagogie mai aspra din cand in cand. Firea noastra insasi cere aceasta asprime, ca sa nu se moleseasca; o cere pana la intarirea deplina din viata viitoare. Pi-o cere permanent, pentru ca nu e in stare sa o suporte, ci in alternare cu semnele de afectiune. Dumnezeu foloseste lumea si timpul ca gratie si judecata pentru noi. Si sub amandoua aspectele ne este de folos.

Parintele Dumitru Staniloae
Sensul Sfintei Cruci in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur
Sensul Sfintei Cruci in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur

In operele sale preponderent exegetice, Sf. Ioan Gura de Aur scoate in evidenta sensurile profunde ale chemarii Mantuitorului la luarea crucii pentru fiecare crestin. Ca cel mai mare interpret al Sfintelor Scripturi, Sf. Ioan Hrisostom a pus in lumina calea apostolica, vie, a evenimentelor mantuirii. Rezultatul acestora in lucrarea Mantuitorului a fost "invierea" cu duhul a celor ce I-au urmat Lui si valoarea de "fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12) prin tăria data de a invoca Duhul Sfant. In acest fel, Sf. Ioan a reprezentat calea patristica a exegezei, intrucat evenimentele ce au dus la intemeierea Bisericii reprezintă temelia liturgica a Sfintelor Scripturi ca forma scrisa, ulterioara a Revelatiei: numai Jertfa Mantuitorului deschide "Cartea" ca "Mielul injunghiat" (Apoc.5,9); numai in mana Pantocratorului Cartea Sfanta pe care o tine in dreptul inimii Sale este deschisa, asa cum Tablele Legii erau asezate in Sfanta Sfintelor, a carei perdea, insa, avea sa fie data la o parte numai prin Jertfa lui Hristos. In Hristos, "Calea noua si vie" (Evrei 10, 20) sfintita ca "Adevar" (Ioan 14,6) "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10, 20) constituie "plinirea Legii si a Proorocilor" (Mt. 5, 17).

Evenimentele mantuirii prin Hristos alcatuiesc orizontul care deschide Sfintele Scripturi in Biserica, precum si eficacitatea constiintei apostolice. In acest sens, alaturi de alti Sfinti Parinti, indeosebi de cei Capadocieni, Sf. Ioan Gura de Aur (354-407) este unul dintre cei mai de seama martori ai apostolicitatii Bisericii din sec. al IV-lea, ca unul care a contribuit in mod hotarator la precizarea coordonatelor Sfintei Traditii. Aceste coordonate au valoare universala, chiar daca Bisericile din Apus s-au separat de Biserica Rasariteana. In sec. al IV-lea apusenii nu au putut participa la aprofundarea credintei apostolice in urma zguduirii ei prin erezia lui Arie, ceea ce reisese din faptul, ca nu au folosit in cult "Simbolul Credintei", ca hotarare a primelor doua Sinoade Ecumenice. Parintii Rasariteni au contribuit atunci in mod hotarator la trecerea de la credinta baptismala la "credinta adevarata" marturisita liturgic pe temeiul "Luminii adevarate" si "Duhului ceresc" mostenit de la Sf. Apostoli in Hristos. Aceasta Traditie are valoare de marturisire a credintei adevarate prin Sinoadele Ecumenice ca raspuns apostolic la problematica dialectica provocata in Biserica prin erezie. Asemanator vestitului "foc grecesc", acest fenomen ignora adânc si punea in umbra lucrarea de rascumparare prin Jertfa Mantuitorului Hristos si sfintirea Numelui lui Dumnezeu prin ea. Ea insemna, de asemenea, pierderea adancului Botezului ca asemanare cu Hristos in Lumina dumnezeiasca. Aceasta Lumina nu se poate pastra decat prin cruce, in urmarea lui Hristos. Intrucat Sinoadele Ecumenice, ca for suprem al Bisericii in probleme de doctrina, nu puteau rezolva si problema dezbinarii in Biserica, ci doar pe acelea ale marturisirii credintei adevarate, Biserica a instituit in spiritul lor si alte modele hotaratoare de traire a credintei apostolice. Astfel, dupa Sinodul I Ecumenic, a fost instituita sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci pentru punerea in valoare a insemnatatii Jertfei Mantuitorului, ca o reluare in cursul Anului Liturgic a "Saptamanii Sfintelor Patimi", insa fara evenimentul pascal, dar cu intelegerea Jertfei Mantuitorului in lumina Invierii. O alta caracteristica a Traditiei apostolice a fost punerea in valoare a slujirii preotesti ca succesiune apotolica. Tot ca o necesitate a vremii de atunci, Biserica a subliniat in Traditia ei importanta monahismului pentru reconstituirea "teandriei" apostolice ca har dumnezeiesc al lui Hristos, "Mirele" Bisericii (Mt. 9, 15). Astfel, ca preocupare monastica, "Filocalia" avea sa semnifice puterea harului dumnezeiesc in lupta cu patimile, ca un adevarat "razboi duhovnicesc", dupa cum se exprima Evagrie Ponticul.

Aceste coordonate ale Sfintei Traditii stabilite in Rasarit au valoare universala. Ele sunt cultivate atat in teologia Sf. Parinti Capadocieni, cat si la Sf. Ioan Gura de Aur. Staruinta neobosita asupra "aurului lamurit in foc" (Apoc. 3, 18) al lui Hristos a facut ca inima Sf. Ioan sa devina aur in propovaduirea sa apostolica, "hrisocardia" constituind temelia propovaduirii sale. Insusi tronul patriarhal din Constantinopol nu se deosebea pentru el de pestera din Antiohia in care a practicat ani de zile asceza si meditarea asupra Sfintelor Scripturi. Incordarea din Biserica in urma izbucnirii focului dialectic al dezbinarii, explica asprimea sa fata de cei indiferenti la problemele Bisericii. Daca Sf. Ioan Botezatorul era "faclia care arde si lumineaza" (Ioan 5, 35), Sf. Ioan Gura de Aur se stia partas al Luminii, care se pune nu sub obroc, ci in "sfesnic" (Mt. 5, 15) si tocmai de aceea lumineaza tuturor celor din casa. Cu aceeasi constiinta apostolica un alt mare traitor in Hristos practica o asceza atat de aspra in preajma dezbinarii Bisericii din anul 451, incat a fost denumit "Stalpnicul". Este vorba, desigur, de Sf. Simeon, despre a carui cale se spunea ca este mai curand de admirat decat de imitat.

In acest sens, Sf. Ioan Gura de Aur a scos in evidenta in teologia sa insemnatatea crucii, atat pentru mantuire prin Jertfa lui Hristos, cat si pentru urmarea lui Hristos in incercarile vietii Bisericii de atunci si din totdeauna. In sensul teologiei sale, Sf. Maxim Marturisitorul avea sa spuna urmatoarele despre insemnatatea cosmica a crucii: "Taina intruparii Cuvantului cuprinde in sine intelesul tuturor ghiciturilor si tipurilor din Scriptura, cum ar fi si stiinta tuturor fapturilor vazute si cugetate. Caci cel ce a știut taina crucii si a mormantului a inteles ratiunile celor mai inainte spuse; iar cel ce a recunoscut intelesul tainic al invierii, a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a intemeiat toate de mai inainte".

In teologia Sf. Ioan "ratiunea" crucii consta in raportarea ei la Lumina lui Hristos: nu poate exista "cruce" daca nu exista mai intai Lumina lui Hristos, pentru că numai prin trairea si marturisirea Luminii se arata opozitia "intunericului" in sensul profetiei stravechi impotriva "sarpelui", ca urmare a pacatului stramosesc: "Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Fac. 3, 15). Nu poate exista "Lumina" fara cruce si, in acest sens, insemnatatea crucii este hotaratoare pentru mantuire. Rolul ei este acela de acoperitoare a Luminii, asa cum va arata Mantuitorul realitatea Luminii line a Taborului in legatura organica cu chemarea precedenta la luarea crucii.

1. Lumina lui Hristos in opera exegetica a Sfantului Ioan Gura de Aur

Teologia patristica a scos in evidenta nu un aspect extensiv, ci numai unul baptismal, de profunzime in urmarea lui Hristos, caci numai ceea ce este sub cruce are valoare universala, soborniceasca in sensul Luminii dumnezeiesti. Intr-adevar, Mantuitorul, a Carui slujire era ca o jertfa a arderii de tot, nu primea "slava de la oameni" (Ioan 5, 41). Sensul Luminii in raportul ei cu crucea este cel constatat in Mantuitorul Hristos. El Insusi s-a declarat "Lumina lumii" (Ioan 8, 12), iar cei ce au fost vrednici prin pocainta si chemare au vazut slava Cuvantului intrupat si salasluit intre ei: "Slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1, 14). Lumina Sa nu era de natura fizica, spune Sf. Ioan, ci era o Lumina duhovniceasca, interioara, care lumineaza sufletele, nu doar ale iudeilor, ci ale tuturor oamenilor. Aceasta Lumina vine prin credinta, astfel ca nu poate vedea cineva soarele daca nu deschide ochii. Cand aflam ca "El era lumina adevarata" (Ioan 1, 9) in zadar am cauta inceputurile ei, caci astfel am pierde si ceea ce se primeste prin ea, asa cum se intampla cu sabelienii, subliniaza Sf. Ioan Gura de Aur.

Pentru cei ce au vazut Lumina Sa nu era vorba, desigur, de "predestinatie", ci de o vrednicie a chemarii lor, ca unii care prin botezul lui Ioan aveau "inima curata si buna" (Lc. 8, 15), despre care Mantuitorul spunea: "Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud" (Mt. 13, 16). Ceea ce au "vazut" ucenicii era slava chipului lui Dumnezeu ca cea a pruncilor, despre ai caror ingeri Mantuitorul spunea ca: "vad mereu fata Tatalui din ceruri" (Mt. 18, 10). Venind "sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Mt. 18, 11) de la mana Sa atottiitoare, dupa perioada prunciei si copilariei (Mt. 19, 14), ucenicii vor marturisii in Hristos: "Nu fiti copii cu mintea, fiti copii cand e vorba de rautate. Dar la minte fiti desavarsiti!" (1Cor.14,20). Prin zidirea trupului lui Hristos in Biserica, oamenii pot ajunge "la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu; la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim copii dusi de valuri, manati de vanturile oricaror invataturi" (Efes. 4, 12-14).

Mantuitorul va marturisi dupa plecarea lui Iuda de la Cina de Taina ca "fiu al pierzarii" (Ioan 17, 12) si inainte de Jertfa: "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor ca toti sa fie una precum si Noi una suntem" (Ioan 17, 22). Alta este, insa, "slava" Sa ca "Domn si Hristos" (F.Ap. 2, 36), pe care El o invoca de la Tatal si care are ca temelie "slava" data lor: "Parinte, a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau...!" (Ioan 17, 1); "Preamareste-Ma Tu Parinte la Tine Insuti cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea!" (Ioan 17, 5). Aceasta "Slava" care I-a fost furata la pacatul stramosesc de catre vrajmasul lui Dumnezeu (Mt. 13, 25), insemna pentru oameni calea "infierii" (Gal.4,6), ca trimitere a Duhului Fiului Sau in inimile lor (Gal. 4, 6), ca o coborare catre "Pomul Vietii". Acest lucru a insemnat si jefuirea oamenilor de catre "talhari" (Lc. 10, 30). Cand li se arata Dumnezeu in Lumina lina a sfintei slave, nebantuite de vanturi si valuri, care dupa pacatul stramosesc avea sa fie "liman lin" oamenii se umpleau de mangaiere apofatica, asa cum s-a vazut pe Tabor. Prin aratarile de dupa Inviere, aceasta Lumina apofatica si tărie de inviere cu duhul a facut ca ei sa devina partasi la viata Mantuitorului simbolizata prin "rugul aprins" (Ies. 3, 2), asa cum a profetit El Insusi: "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14, 19). Profetii spuneau: "In muntele acesta Domnul va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie" (Isaia 25,6-8). Implinirea acestor cuvinte a avut loc prin "auzirea glasului Fiului lui Dumnezeu" (Ioan 5,25), si invierea cu duhul cea dupa Dumnezeu (1Petru 4,6 ), ceeea ce s-a petrecut cu ucenicii Sai la aratarea Mantuitorului dupa Inviere cand le-a spus: "Pace voua! (Ioan 20,19), ceea ce insemna implinirea profetiei Mantuitorului: "Atunci veti cunoaste adevarul si adevarul va va deslega din legaturi" (Ioan 8,32).

Sfantul Ioan Gura de Aur scrie in acest sens "Intrucat murim de o indoita moarte inviem si cu o indoita inviere. Am inviat odata nu demult din pacat, ne-am ingropat impreuna cu El in botez si am inviat impreuna cu El prin botez. Aceasta inviere dintai este izbavirea de pacate; a doua inviere este invierea trupului. Ti-a dat-o pe cea mai mare, asteapt-o si pe cea mai mica. Cea dintai inviere este cu mult mai mare decat a doua. Caci e cu mult mai mare lucru sa izbavesti de pacate, decat sa vezi un trup inviat. Am inviat, deci, cu invierea cea mai mare, aruncand moartea cumplita a pacatului si desbracand haina cea veche. Sa nu deznadajduim, dar, nici de invierea cea mai mica. Cu invierea cea mare am inviat si noi mai demult, cand ne-am botezat".

Dumnezeu stia ca moartea de deasupra dupa pacatul stramosesc este mai rea decat cea din pamant, fiindcă moartea din mormant El o poate ridica oricand, dar moartea de deasupra ca vigoare a intunericului il poate omori si pe El cand avea sa vina in trup ca Lumina a lumii (Facere 3,15). Avand mangaierea "Luminii line", oamenii nu puteau cunoaste nici in dispoziția primordiala esenta ei, asa cum pruncii nu pot cunoaste pe parinti, dar simt inima lor ca o prezenta vitala pentru ei, asa cum oamenii se bucura de soare fara sa-l cunoasca, stiind insa ca viata nu e posibila fara el. Cunoasterea era numai cea "apofatica", prin partasie, dar ea insemna "plinatate" ca slava data ucenicilor de Hristos inviat. Asa se explica marturisirea lor de dupa Inviere: "Cuvantul S-a facut trup si s-a salasluit intre noi. Si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1, 14); "din plinatatea Lui toti am luat har peste har" (Ioan 1, 16). Dar "adevarul" vietii lui Hristos ca "Lumina" nu putea fi cunoscut decat prin Crucea, Jertfa si Invierea Sa.

In întâia parte a lucrarii Sale Mantuitorul a aratat "Lumina vietii" (Ioan 8, 12) in puterea Duhului Sfant de la Botez, exprimata in spiritualitatea Postului Mare prin Evanghelia Duminicii a doua inchinata Sfantului Grigorie Palama. Aceasta Lumina insemna aratarea nu numai a adancului dumnezeiesc, cum spunea Sf. Pavel, atunci cand vorbea despre pogorarea lui Hristos "in cele de jos ale pamantului ca sa umple toate" (Efes. 4, 8-10), ci si "plinatatea" vietii in Hristos, asa cum toti sfintii cunosc dragostea lui Hristos la mărimile ei cosmice (Efes. 3, 17-19). In slava Luminii de sus ingerii au vazut pana unde merge in Hristos inima lui Dumnezeu, ca taina ascunsa din veac, dorind insa sa o priveasca dupa ce a fost vadita in Hristos (1 Petru 1, 12). Lumina lui Hristos insemna si plinatatea darurilor Duhului Sfant in chip mesianic: "In El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea" (Col. 1, 19); "Intru El locuieste dupa trup toata plinatatea dumnezeirii" (Col. 2, 9). Astfel, pentru tot omul care urmeaza lui Hristos, aceste daruri inseamna o restaurare a chipului prin rascumparare. Celor care Il respingeau, Mantuitorul le reprosa: "Daca in cele straine nu ati fost fideli, cine va va da pe ale voastre?" (Lc.16,12), dar cei care au urmat Lui au putut marturisi: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate".

"Lumina" lui Hristos are sensul adancului la care se ajunge prin afundare baptismala. De aceea, aratarea acestei "Lumini" prin Botezul lui Hristos a insemnat nu afundare prin coborare, ci descoperirea epifanica a "adancului", prin care se implinea profetia, ca "marea" mortii a vazut si a fugit, iar Iordanul, ca raul vietii care curge din cele trei izvoare ale Sfintei Treimi s-a intors inapoi (Ps. 113,3). Acest sens al Botezului in Hristos il arata si Sf. Pavel, cand spune ca: "Viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Col.3,3), intrucat botezul aduce asemanarea cu Hristos in adancul lui Dumnezeu ca o omorare a trupului pacatului.

Drumul cu Hristos avea sa insemne o "adancire" pana la asemanare: "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37, 31), in sensul de comori in cer si partasie la Lumina taborica. Este calea adevarata si singura care deschide cerul, care in fata oricarei alte cai ramane inchis: "Adevarul din pamant va rasari si dreptatea va privi din ceruri" (Ps. 84, 12); in Hristos "s-au desfacut izvoarele adancului cel mare si s-au deschis jgheaburile cerului" (Fac. 7, 11). In acest sens, adancirea este ca si o dezlegare pentru bucuria slavei lui Dumnezeu si a vederii Fetei Sale. In acest sens Mantuitorul este "Usa" de intrare pentru "iesire" la "pasunea" darurilor Duhului Sfant din viata lui Hristos (Ioan 10,9). Cei ce intra prin aceasta "Usa" dobandesc "puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu, ... care s-au nascut de la Dumnezeu" (Ioan 1,12). Jertfa Mantuitorului a inlaturat sabia de foc de la intrarea in Eden. Duhul Sfant ii aseaza ope oameni in gradina vietii lui Hristos, "ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Facere 2,15), pogorandu-se astfel, la "Pomul Vietii". Dupa aerste coordonate ale lucrarii lui Dumnezeu, Sfantul Ioan va preciza si adanci Jertfa liturgica a lui Hristos, asa cum a facut predescesorul sau, Sf. Vasile cel Mare.

Restaurarea in Hristos a chipului lui Dumnezeu a avut loc pentru oameni prin "imersiune" baptismala, de la indemnul: "Mana mai la adanc, Petre!" (Lc. 5, 4), la inceputul lucrarii Mantuitorului, pana la cel de dupa Inviere, la a doua pescuire minunata, cand ucenicii, fara sa stie, erau deja partasi la acest adanc hristic, dumnezeiesc, fapt pentru care au primit doar indemnul: "Aruncati mreaja de-a dreapta corabiei si veti afla!" (Ioan 21, 6). Acesta era sensul "partasiei" la care i-a adus Mantuitorul pe ucenici, atunci cand a spus in rugaciunea arhiereasca: "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor..." (Ioan 17,22). Asemanarea cu El (Rom.8,29) insemna, de fapt, implinirea rugaciunii profetice "Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele!" (Ps.50,11). Sub aceste auspicii a stat intreaga lucrare a Mantuitorului de curatire a inimilor "ca focul topitorului si lesia nalbitorului" (Mal.3,2), incat ele sa devina "templu al Duhului Sfant" (1Cor.6,19). Tot El va fi Cel care va alunga din acest "templu" pe toti cei ce prefac "casa Tatalui" a inimii sfintilor, "casa de negutatorie" (Ioan 2, 16).

2. Lumina si Crucea lui Hristos in exegeza Sfantului Ioan Gura de Aur

Prin viata lui Hristos s-a vadit adevarul ca Lumina Sa, care izvoraste de la "Parintele Luminilor" (Iacob 1, 17) si este "izvor al vietii" (Ps. 35, 9) ca "Lumina neinserata", trebuie sa treaca prin proba de "ademenire" si "prigonire", ca proba de "cald" si "rece". In urma pacatului stramosesc lumea este dominata de "viclenia" celui rau, arma cea mai puternica a acestuia; apoi de "prigoane" in sensul real al profetiei stravechi: "Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Fac. 3, 15). Aflandu-se in superficialitate si desertaciune (1 Petru 1,18), ca o iesire la suprafata prin pierderea adancului Duhului Sfant, (Ps.35,6) viata omeneasca se desfasoara intre parametrii binelui si raului, fie ca mersul sarpelui, fie ca zadarnica munca a lui Sisif. Puterea de stapanire a celui rau este doar aceea de a-i impiedica pe oameni sa afle adancul dumnezeiesc. Crucea va insemna pentru "Lumina" lui Hristos biruinta asupra stapanirii celui rau: "Cum poate cineva sa intre in casa celui tare si sa-i jefuiasca lucrurile, daca nu va lega mai intai pe cel tare si pe urma sa-i prade casa?" (Mt. 12, 29); "Cand cel tare, inarmat fiind isi pazeste curtea, avutiile lui sunt in pace, dar cand unul mai tare decat el vine asupra lui si il infrange, ii ia toate armele pe care se bizuia, iar prazile de la el le imparte" (Lc. 11, 21-22).

Sfintind prin Jertfa Sa numele lui Dumnezeu ca "Tata" a fiilor Sai partasi la adancul dumnezeiesc, Mantuitorul a lasat Bisericii rugaciunea care se refera la pastarea "Luminii" in incercarile ispitei si ale prigoanelor: "Nu ne lasa pe noi!", cand suntem ispititi, "ci ne izbaveste de cel rau!", cand suntem prigoniti. De altfel, Sf. Pavel vorbeste in urmarea lui Hristos de "armele cele de-a dreapta" ale Luminii impotriva "vicleniei", si "cele de-a stanga" in statornicia prin cruce la "prigoane" (2 Cor. 6, 7). Aici este o aluzie la porunca data de Dumnezeu poporului Sau la iesirea din Egipt prin adancul marii, si anume "sa nu se abata nici la dreapta, nici la stanga" (Deut.17,11,20) in pustie, tocmai pentru a nu pierde adancul baptismal prin care fusese izbavit din casa robiei. Sf. Ioan va spune ca nu au dreptul la aceste cereri cei care nu au Lumina lui Dumnezeu ca Tata, nu au crucea lui Hristos si nu se deosebesc de calea celui viclean si rau din lume. El intelege crucea lui Hristos in demnitatea ei atat preoteasca, sfintitoare, cat si imparateasca, atunci cand arata ca cei ce tineau mainile lui Moise ridicate in semnul crucii nu erau altii decat Aaron, capetenia preotilor, si Or, reprezentantul casei regale.

Lucrarea Mantuitorului dupa Botez incepe nu cu o chemare la luarea crucii, ci cu aratarea Luminii de sus in viata omeneasca, pana la aparitia opozitiei fata de Lumina Sa si intensificarea ei pana la inversunare (Evrei 12, 3). Episodul vindecarii slabanogului din Capernaum (Mc. 2, 1-12) este randuit in spiritualitatea Postului Mare in Duminica a II-a, dedicata Sfantului Grigorie Palama, teologul Luminii dumnezeiesti, tocmai pentru a se arata inceputul opozitiei fata de Lumina lui Hristos. Aceasta opozitie, ca formă a "cruzimii" fata de "untdelemnul" Duhului Sfant prezent si lucrator in Hristos, avea sa ajunga la paroxism si sa fie calificata ca pacat impotriva Duhului Sfant atunci cand hulitorii spuneau: "Cu Domnul demonilor scoate El demonii" (Mt. 12, 24).

Impotrivirea fata de Lumina este simbolizata de Mantuitorul prin ridicarea din ce in ce mai mult a valurilor in jurul corabiei lui Iona, pana cand acesta a trebuit sa fie aruncat in valuri, fiind ca urmare inghitit de un "chit" ca simbol viu al mortii (Mt. 16, 4). De aceea, in componentă a doua a lucrarii Sale, Mantuitorul adreseaza ucenicilor chemarea la luarea crucii in urmarea Sa, tocmai pentru a nu se sminti din cauza vrajmasilor Sai, dorind sa le arate ca nu se poate pastra Lumina Duhului Sfant decat prin luarea crucii. Numai daca se pastreaza ca "Lumina", aceasta poate lumina in intuneric (Ioan 1, 5). "Lumina" se poate pierde, daca la prigoane se reactioneaza cu "violenta" sau "viclenie", ca arme ale intunericului. Numai daca este sub cruce ea ramane neclatinata in puterea ei de a lumina.

Chemarea la luarea crucii insemna ca dupa "partasia" la Lumina lui Hristos era trebuință si de o "alegere", ca o tragere la sorti, asa cum se adresa Sf. Apostol Petru lui Simon Magul: "Tu nu ai parte si sorti la slujirea aceasta" (F.Ap. 8, 21). Dar ca si in cazul statorniciei in ispitirile "vicleniei" din lume prin marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu ca "sabie a Duhului" (Efes. 6, 17), asa cum a facut Arhanghelul Mihail, a carui marturisire a fost adeverita la Invierea Domnului si asa cum arata si Hristos puterea cuvintelor Sale la a doua venire (Ioan 12, 44-50) avand in vedere Lumina Sa prin Intrupare, tot astfel ,"Lumina" are si acum armele ei dumnezeiesti (Efes. 6, 11).

Sf. Apostol Pavel arata ca "armele noastre nu sunt trupesti, dar puternice ca sa darame intarituri" (2 Cor. 10, 4); "Lupta noastra nu este cu trup si cu sange, ci cu puterile intunericului ce stapanesc in vazduh" (Efes. 6, 12). Crucea este si semn al increderii in puterea lui Dumnezeu de a judeca toate, precum si al nadejdii de intoarcere a celor ce se impotrivesc. Profetia la trimiterea lui Hristos in lume: "Zis-a Domnul Domnului Meu: Sezi de-a dreapta Mea pana ce Eu voi pune pe vrajmasii tai asternut picioarelor Tale" (Ps. 109, 1), o arata Sf. Petru implinita in Hristos astfel: "Ocarat fiind nu raspundea cu ocara, suferind nu ameninta, ci se lasa in stirea celui ce judeca cu dreptate" (1 Petru 2, 23). Aceasi nadejde de mantuire o exprima si cuvintele Mantuitorului: "Nu smulgeti neghina din grau! Lasati-le sa creasca alaturi pana la seceris!" (Mt. 13, 29-30).

In legatura cu chemarea Mantuitorului la luarea crucii, Sf. Ioan Gura de Aur arata ca sensul acesteia este cel al unei "alegeri". Comentand cuvintele Mantuitorului: "De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze!" (Mc. 8, 34), Sf. Ioan spune: "Vezi cat de usor de suportat isi face Hristos cuvantul Lui! Nu-i impresoara pe ucenicii Sai numai cu necazuri si suferinte, ci da intregii lumi o dogma de obste, spunand: "Daca vrea cineva!", fie femeie, fie barbat, fie conducator, fie supus, sa mearga pe aceasta cale! Cele spuse de Hristos par a cuprinde o singura idee, dar ele cuprind trei: intaia: "sa se lepede de sine"; a doua: "sa-si ia crucea lui"; si a treia: "sa-Mi urmeze Mie"; primele doua sunt unite; a treia este de sine statatoare. Dar sa vedem ce inseamna: a te lepada de tine. Mai intai, insa, sa vedem ce inseamna a te lepada de altul, si atunci vom sti ce inseamna a te lepada de tine. Cel care se leapada de altul se instraineaza complet de acela: nu-l ajuta, nu-l sprijina, n-are mila, nu sufera chiar daca-l vede biciuit, legat, intemnitat, chinuit pe cel de care s-a lepadat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Asa de straini vrea Domnul sa fim fata de trupul nostru; sa nu ne fie mila de el de este biciuit, surghiunit, ars sau in alt fel chinuit! Daca ne purtam asa cu el, abia atunci avem mila de el. Caci si parintii au mila de copiii lor numai atunci cand poruncesc dascalilor, carora ii incredinteaza, sa nu aiba mila de ei. Tot asa si Hristos n-a spus numai: "Sa n-ai mila de tine insuti!", ci ceva mai mult: "Sa te lepezi de tine insuti!", adica: "Sa n-ai nimic comun cu tine insuti, ci sa te dai primejdiilor, muncilor; asa suflet sa ai, ca si cum n-ai suferi tu acestea, ci altul!". Si n-a spus: "Sa se tagaduiasca", ci: "Sa se lepede". Iar a te lepada e mai mult decat a te tagadui".

Incercand sa-L opreasca pe Mantuitorul de la Jertfa si primind calificativul de "satana", nu inseamna ca Sf. Petru a fost respins, asa cum nici diavolul la ispitire nu a fost alungat, ci s-a indepartat el singur cand a fost indemnat sa urmeze lui Hristos. Sfantul Petru a urmat, insa, lui Hristos sub crucea, de care cel "Viclean" se indeparteaza. "Cele ale lui Dumnezeu" (Marcu 8,33) sunt aratatae sub cruce, mergand pana la Jetfa. Jertfa este semnul iubirii supreme ale lui Dumnezeu fata de lume. Slujirea in Duhul Sfant este Jertfa a arderii de tot a iubirii. Insa "cele ale oamenilor" (Marcu 8,33), in umplerea lor de sine cauta sa cuprinda lumea toata, chiar cu pierderea sufletului. Directia contrara arata "prapastia" dintre ele. Mantuitorul descrie "cele ale oamenilor" ca o ,"rana" a celor cazuti intre talhari si jefuiti de Dumnezeu (Lc.10,30), "Izvorul Vietii" (Ps.35,9). Chemarea la luarea crucii este "untdelemnul" cu care Mantuitorul unge aceasta "rana" (Lc.10,34), asezandu-i pe cei raniti pe "asinul" ascultarii sale de Dumnezeu. Cei ce nu dau ascultare chemarii sunt mustrati astfel: "Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc.16,15). Deci, "plinatatea" nu consta in cuprinderea intregii lumi, odata cu "pierderea sufletului" (Marcu 8,36) ci, dimpotriva pierderea sufletului. Calea "plinatatii" este "Lumina" sub cruce, care are insemnatate cosmica, cum arata Sf. Maxim Marturisitorul. Pe de alta parte, umplerea de sine este ca o "temnita", asa cum arata proorocii: "Iata, mana Domnului nu este prea scurta ca sa nu poata izbavi si urechea lui prea tare ca sa nu auda, ci nelegiuirile voastre au pus despartire intre voi si Dumnezeul vostru si pacatele voastre L-au facut sa-Si ascunda Fata, ca sa nu va auda" (Isaia 59,1-2). Pentru venirea lui Dumnezeu pe pamant prin Hristos profetii spuneau: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine au cazut asupra Mea" (Ps.68,11); "Iata pun o piatra in Sion, piatra de poticnire si piatra de sminteala" (Rom.9,33); "Cel ce va cadea peste piatra aceasta se va zdrobi…" (Mt.21,34), caci in lumina iubirii de vrajmasi, chiar si a celor ce savarseau pacatul impotriva Duhului Sfant (Mt.12,31-32), al cruzimii demonice (Mt.8,31), ea nu cade peste nimenea decat peste cele dedesubt prin Jertfa Sa (Mt.21,44). Inlaturarea acelui "zid" dintre Dumnezeu si oameni era ca o spartura in turnul inalt si intunecos al umplerii de sine, si ca o intoarcere de la Turnul Babel ca dintr-o "tara departata" (Lc.15,13) pentru slava chipului lui Dumnezeu.

Daca ispititorul ademenea mintea ca sa inchida inima omului, astfel "Stapanul bucuriei" (Mt.25,21-23) deschide inima pentru bucuria lepadarii de sine, si pentru a nu ramane "afara desert" (Lc.1,53) in umplerea de sine, din care nimenea nu-l poate izbavi decat Dumnezeu. De aceea, chemarea la luarea crucii prin lepadarea de sine implinea rugaciunea profetica: "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau"(Ps.141,7). Insusi Sf. Pavel prefera luarea crucii in locul rapirii pana la al treilea cer. Pe aceasta cale a pogorarii de la cunostinta la inima, ca de la "pomul cunostintei" la "Pomul Vietii" se vadeste deosebirea dintre stapanirea celui viclean asupra lumii si dintre Imparatia lui Dumnezeu. Pentru a nu ramane in seama mintii proprii (Rom.1,28), si astfel in afara Imparatiei, este nevoie de lepadarea de sine ca dar al Duhului Sfant prin intelepciunea si maturitatea mintii: "Voiesc sa fiti intelepti spre bine si nevinovati la rau, iar Dumnezeul pacii va zdrobi curand pe satana sub picioarele voastre" (Rom.16,19-20). Ispita umplerii de sine prin neascultare a fost insinuarea "eliberarii" de la mana atottiitoare a lui Dumnezeu care era de fapt o smulgere de la "Izvorul Vieti" (Ps.35,9). Purtarea de grija a lui Dumnezeu I-a scos pe oameni din paradis care nu le mai slujea decat spre umplere de sine. Simbolul acestei inclinari spre rau a fost ridicarea Turnului Babel tocmai pe locul paradisului calauzitor prin ascultare la Botezul cu Duhul Sfant. In Hristos Dumnezeu a aratat calea lepadarii de sine pe care trebuiau sa o caute oamenii dupa intoarcerea de la Turnul Babel ca pe o cale a chipului lui Dumnezeu din ei si "invierea cu duhul" (1Petru 4,6).

Lepadarea de sine ducea nemijlocit la luarea crucii, deoarece indiferent ce aratare a adancului inimii starneste opozitia celor de la suprafata si desertaciunea vietii, "mostenite de la parinti" (1Petru 1,12). Sf. Ioan spune ca tocmai de aceea iubim pe Dumnezeu prin Hristos, căci prin El si nu prin Lege am avut privilegiul cunoasterii lui Dumnezeu. Tot El spune ca, atunci cand se subliniaza rastignirea omului celui vechi crucea este ca o purificare; nu mai putem primi al doilea botez, asa cum Hristos nu mai poate fi rastignit a doua oara. Crucea nu mai este rațiune de doliu si de posturi, ci de veselie si bucurie: "Oare nu crucea a distrus pacatul si a curatat tot pamantul reparand adversitatea veche; a deschis portile cerului; a asezat iubirea in locul urii; a readus pe om in cer; a facut ca firea umana sa stea de-a dreapta tronului ceresc; si a umplut pe fiii lui Adam de nenumarate binefaceri? Deci nu este un pretext de lacrimi si tristete, ci de cele mai alese bucurii, cum spune Pavel: "Mie sa nu-Mi fie a Ma lauda decat in crucea Domnului" (Gal.6,14). Daca crucea e o chemare la bucurie si lauda nu putem spune ca e motiv de jale, caci suspinul este nu pentru cruce ci pentru pacatele noastre. Iata pentru ce postim!. In acelasi fel se exprima Sf. Pavel cu privire la bucuria pascala, cand spune ca: "Hristos a murit din cauza pacatelor noastre, si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom.4,25).

In legatura cu "sarpele de arama" Sfantul Ioan se intreaba care e motivul pentru care un animal blestemat este luat ca semn al crucii lui Hristos, pe care il preamarim. Ca si tamaduirea celor vechi prin privirea la "sarpele de arama" (Numeri 21,8-9), tot astfel privirea la Hristos pe cruce insemna biruinta asupra puterilor intunericului, pe care El le scoate "in vazul tuturor" (Col.2,15), deoarece sarpele mortii isi ascundea capul. Pe de alta parte, Hristos sfintea viata Sa: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3) in sensul ca stapanitorul lumii este aruncat afara prin cruce, deoarece prin cruce Hristos ridica pacatul lumii ca "Mielul" lui Dumnezeu (Ioan 1,25). Demonul insoteste pe om pana la apa botezului, spun Sfintii Parinti, dar, neputandu-se lepada de sine el ramane afara unde, insa, trece de la ademenire la prigoane, de la viclenia sarpelui la sinceritatea lupului in rautate. Daca "lupul" poate ajunge "sa pasca cu mielul" (Isaia 11,6), ca neghina care nu se smulge din grau, astfel sarpele niciodata din cauza vicleniei (Ioan 17,15; cf. er.9,6). Dar prigoana sarpelui ramas afara este intampinata de cruce, asa cum si la Botezul Domnului crestinii aseaza cruci la usi si la ferestrele caselor. Dumnezeu a blestemat pe sarpe a carui samanta a intunericului umplerii de sine, avea sa faca pe multi sa se impotriveasca Luminii lui Hristos si chemarii Sale la lepadare de sine si luarea crucii, deoarece vor sluji idolilor deserti dispretuind harul lui Dumnezeu (Iona 2,9): "Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede" (Lc.16,31); "Niciunul din ceio chemati nu vor gusta din cina Mea" (Lc.14,24). Dumnezeu a blestemat, apoi, creatia ca lucrul Atotputerniciei Sale, El solitar fiind Creator, deoarece stapanirea omului peste cele create, asa cum i-au fost daruite pentru sfintirea Numelui Sau, ar fi insemnat calea pierzarii. Dar, slava cuvantului ca izvor de viata vesnic, era puterea de a-l tine pe om in sanul Sau vesnic si tocmai pentru aceasta slava l-a pregatit pe on prin indepartarea paradisului din creatia celor vazute.

3. Sensul eshatologic al Crucii in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur

Mantuitorul i-a chemat pe ucenici la luarea crucii pentru ca sa devina si ei asemenea Lui pe calea pe care El mergea inaintea lor. El Insusi arata ca in urmarea Sa crucea putea insemna si o "rusinare" de El: "De se va rusina cineva de Mine si de Cuvintele Mele in acest neam desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de acela, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu Sfintii Ingeri" (Mc.8,38); "Atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale" (Mt.16,27). Pentru ascultatorii Sai aceste cuvinte erau o aluzie indirecta la Iuda, unul dintre ucenici care, neiubind pe Hristos, nume cu care Mantuitorul mergea inaintea lor, nu putea tine cuvintele Sale, prin care ii indruma dupa Numele Sau de Iisus (Ioan 14,23). Sublinierea ca "va rasplati fiecaruia dupa faptele sale", inseamna ca fara cruce omul se poate risipi in directii gresite luptand pe fronturi false pentru a obtine lucruri desarte, neziditoare. Sfantul Ioan spunea in acest sens: "Nu te ingriji de lucruri straine! Ingrijeste-te de tine si de cele ale tale" deoarece prin cuvintele Sale Mantuitorul a cautat nu numai sa aminteasca de pedepsele celor pacatosi, ci si de premii si cununi pentru fapte bune. Sfantul Ioan lauda si admira pe monahi, pentru ca ei se dedica acestor premii. Caci dupa cum pacatele indeparteaza de Dumnezeu, tot astfel faptele bune apropie de El. Comentand citatul din Isaia: "Imparte painea Ta cu cel flamand, adaposteste in casa pe cel sarac, pe cel gol imbraca-l si nu trece cu vederea pe cel de un neam cu Tine. Atunci lumina Ta va rasari ca zorile si tamaduirea Ta se va grabi. Dreptatea va merge inaintea Ta, iar in urma Ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi. La strigatul tau El va zice: Iata-Ma! (Isaia 58,7-9), Sfantul Ioan spune: "Ce este greu in cele spuse? Dumnezeu nu ti-a spus: treci muntii, strabate oceanele, sapa atatea hectare de pamant, stai nemancat, imbraca-te in sac, caci Lumina este nu cea de pe pamant, ci una cu mult mai buna pe care o au ingerii in cer, arhanghelii, heruvimii, serafimii, tronurile, domniile, incepatoriile, stapaniile, cu un cuvant, toata oastea cerului. Daca vei fi invrednicit de acea Lumina, vei vedea toate acestea".

Roadele Luminii nu pot fi aduse fara cruce, in sensul cuvintelor Mantuitorului ca numai ,,Cei ce pastreaza Cuvantul in inima lor curata si buna, aduc roada prin rabdare" (Lc.8,15). De aceea dupa invatatura despre cruce (Mc.8,34-38), Mantuitoruil arata si harul chemarii Sale si anume "Lumina" Taborului. Cei ce au fost partasi la "Lumina lina a Sfintei Slave" (Mc.9,1) au putut intelege profunzimea invataturii Mantuitorului de la inceputul lucrarii Sale: "Daca pe iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu o imbraca asa, cu cat mai mult pe voi putin credinciosilor" (Mt.6,30). In legatura cu acest eveniment Sfantul Ioan spune: "Vrand sa-i incredinteze pe ucenici si cu vazul si sa le arate cum este slava cu care are sa vina, le-o arata si le-o descopera aici pe pamant, pentru ca ucenicii sa nu se intristeze nici de moartea lor, nici de cea a Stapanului lor, caci Schimbarea la Fata a avut loc pentru a le arata slava crucii. Sf. Ioan mai spune ca "dupa ce i-a infricosat pe ucenici, Hristos ii mangaie cu bunatatile Lui", caci ucenicii Mantuitorului au avut parte de acest adevar la evenimentul Schimbarii la Fata. Sf. Petru se refera la acest eveniment si ca la un argument in propovaduirea lui Hristos, atunci cand spunea: "Am vazut slava Lui cu ochii nostri" (2 Petru 1, 16). Acest lucru insemna puterea luarii crucii in urmarea lui Hristos: "De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu se odihneste peste voi" (1 Petru 4, 14).

Acest eveniment arata un sens profund al crucii, si anume chemarea la iubirea de vrajmasi. Aratarea langa Hristos a lui Moise si Ilie pe Tabor, vorbind cu El nu despre dusmani, ci despre Jertfa de la Ierusalim, inseamna ca Mantuitorul voia ca ucenicii sa se ridice nu numai la inaltimea lor, ci sa-i intreaca pe aceia prin faptele si luptele lor, caci opozitia in lume dupa aratarea si marturisirea "Luminii" este urmata de luarea crucii ca o chemarea la iubirea de vrajmasi. Si alta data Mantuitorul i-a invatat sa nu se razbune cand cereau sa se pogoare foc din cer (Lc.9,55), deoarece harul lor este mai mare decat a lui Ilie. Sf. Ioan arata ca porunca iubirii de dusmani atinge cea mai inalta culme a virtutii, cand Mantuitorul spune: "Ca sa fiti asemenea Tatalui vostru din ceruri" (Mt.5,45): "Ai vazut cu cine se aseamana, dupa puterile omenesti, cel care nu numai ca nu se razbuna pe dusamni, dar chiar se straduieste sa se roage pentru ei? Sa nu ne lipsim, dar, din pricina trandaviei noastre, de niste daruri ca acestea si niste rasplati care depasesc orice cuvant, ci in tot chipul sa cautam sa savarsim virtutea aceasta, silind si invatand cugetul nostru sa se plece poruncii lui Dumnezeu. De aceea, si au am facut acum acest indemn, am vorbit de pilda aceasta, am aratat cat de mare este aceasta virtute si cat castig avem de pe urma ei, tocmai pentru ca atat cat mai este inca vreme, fiecare din noi sa-si dea toata silint, daca are vreun dusman sa se impace cu el aratandu-i multa dragoste. Sa nu-mi spui ca l-ai rugat odata si de doua ori si n-a vrut sa se impace. Daca vom fdace lucrul acesta din toata inima astfel nu vom inceta pana nu-l vom birui cu staruinta noastra mare pana nu-l vom atrage si pana ce nu-l vom face sa lase ura ce ne-o poarta. Crezi ca-i faci cu asta aceluia vreun bine? Nu! Noua ne facm bine! Cu fapta aceasta atragem bunavoijnta lui Dumnezeu asupra noastra, dobandim mai dinainte iertarea de pacate si multa indraznire inaintea lui Dumnezeu. Daca ne vom impaca cu dusmanii nostri vom putea sa ne apropiem cu constiinta curata de acesta sfanta infricosatoare masp si sa rostim cu indraznire cuvintele cuprinse in rugaciunea ce o spunem cand ne ampaertasim. Ce-i botezati stiu ce vreau sa spun. De aceea las constiintei fioecaruia indatorirea de a sti cium am primit porunca aceasta, pwentru ca in acel timp infricosator sa putem rosti cu indraznire cuvintele acelea. Dar, daca ne vom trandavi si vom face fapte potrivnice cuvintelor rugaciunii, de cata osanda nu vom fi vrednici ca indraznim sa rostim la intamplare si de mantuiala cuvintele de rugaciune?... Vindecarea sufletelor noastre, leacul ranilor noastre, calea cea mai buna pentru a bine placea lui Dumnezeu, semnul cel mai mare a unui suflet iubitor de Dumnezeu este sa faci totul de dragul legii stapanului, sa nu te lasi tarat de slabiciunea gandurilor, ci sa fii mai presus de patimi, gandindu-te la binefercerile pe care in fiecare zi le face Dumnezeu cu noi... Cred, desi ca nu stiu ce greu si anevoios este sa te duci la dusmanul tau, sa-i stai in fata si sa-i vorbesti? Dar daca te gandesti la vrednicia acestei porunci, la maretia rasplatirii, daca te gandesti ca tie iti faci bine nu dusmanului, atunci toate iti vor parea ușor si usor de implinit".

Dumnezeu a dat o lectie zguduitoare in Legea Veche, cand poporul a vrut sa foloseasca pentru victorii impotriva dusmanilor Numele Sau (1Regi 4,3-5), aratand, insa, ca poate birui pe dusmani fara nici o oaste (1Regi 5,1-12;6,1-12). Chemarea lui Dumnezeu in Hristos este nu numai la iubirea de dusmani, ci si la rugaciune pentru ei, ceea are ca rasplata asemanarea cu Dumnezeu ca fii asa cum se arata in psalmi "Domnul este ajutorul meu si eu voi primi cu plăcere pe vrajmasii mei" (Ps.117,7). In acest sens Sfantul Ioan scrie: "Cand sunt loviti de bolnavii de nervi medicilor le este mai multa mila de acestia si se pregatesc sa-i ingrijeasca, deoarece stiu ca insultele acelora sunt urmari ale bolii lor cumplite. Noi trebuie sa venim cu dialog in intampinarea lor pentru ca este mai bine sa fii ocarat pentru Dumnezeu, decat cinstit de toti imparatii.

Lumina lina a sfintei slave nu mai putea fi vazuta de oameni in starea primordiala fara sa moara. Taborul a fost rodul lucrarii Mantuitorului pana cand a putut spune: "Sunt unii din cei de fata care nu vor muri cand vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Mc.9,1), iar prin Jertfa Sa, Imparatia lui Dumnezeu avea sa fie nu doar o "ingreuere de somn" ca pe Tabor la vederea Imparatiei in fata ochilor, ci ca o "trezire", inviere cu duhul prin descoperirea ei in inimile lor, asa cum aratase Mantuitorul: "Imparatia lui Dumnezeu este in inlauntrul vostru" (Lc.17,21). Invierea Mantuitorului prin care "adevarul vine din pamant" (Ps.84,12) a insemnat sfintirea vietii Sale drept "Cale" (Ioan 14,6) si "deslegare din legaturi" (Ioan 8,32), dar mai ales puterea de a se indrepta spre Dumnezeu (Ioan 1,12). Luarea crucii a insemnat, apoi un dar al Duhului Sfant ca si in Hristos. Insasi porunca "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8) presupunea luarea crucii ca "desavarsire la lucrarea slujirii" (Ef.4,12), deoarece Apostolii erau acum fii ai lui Dumnezeu Celui desavarsit (Mt.5,45-48) si numai astfel, puteau sa nu transforme "darul" in drepturi omenesti: "Cine nu aduna cu Mine risipeste" (Mt.12,30). De aceea, chemarea la luarea crucii atunci cand ucenicii nu cunosteau inca Lumina de sub ea, dar carora prin evenimentul Taborului li se face aceasta dovada, este asemanarea lor cu Hristos inainte de Jertfa, dar plin de Duhul Sfant, si astfel, ucenicii ca Apostoli sunt martori vii ai lui Hristos in Duhul Sfant: hristofori si pnevmatofori, singurii care au putut deveni "martori" si prin forma scrisa a Revelatiei vii in Sfintele Scripturi.

Referindu-se la Lumina dumnezeiasca a Sfintilor Apostoli prin cruce, Sfantul Ioan are cuvinte inflacarate cu privire la insemnatatea crucii, indeosebi in interpretarea locurilor pauline din 1Corinteni (1,17-2,1-5) si Galateni (6,14-17). Lumina este inteleasa aici ca "intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa" (1Cor.2,7), necunoscuta lumii, pentru care "crucea este o nebunie" (1Cor.1,18), asa cum "mierea" pare amara celor "bolnavi" spune Sf. Ioan. Sfantul Apostol Pavel marturisea ca a lasat la o parte tot ceea ce putea insemna o "piedica in calea Evangheliei" (1Cor.9,12), ceea ce ar fi insemnat si o "zadarnicire a crucii lui Hristos" (1Cor.1,17).

Aratarea crucii lui Hristos va fi semnul premergator venirii Sale celei de-a doua, cand crucea va straluci mai mult decat soarele care se va intuneca, caci Hristos n-a lasat crucea pe pamant, ci a luat-o cu El si in cer, deoarece era semnul iubirii Sale nemarginite: "Cu dor am dorit s

Nou Nascut Data inscrierii: 10/Noi/2007 Mesaje: 31

Prin rabdarea necazurilor omul arata ca taria lui nu-i vine de la alipirea de lume, ci de la Dumnezeu Cel atotputernic si iubitor.